de 30 de zile nu mai sunt nici muzician, nici profesor,nici pictor, nici poet...de 30 de zile sunt avocat. lupt in instanta sa-mi apar demnitatea profesionala si drepturile salariale. putini isi dau seama ca intru in scoala sa predau si nu sa ma predau unei caracatite. n-am inteles de ce a trebuit sa fiu tocmai eu dar, dac-asa a fost sa fie, o sa lupt pana la capat...de 30 de zile numele meu e cod civil si cod penal

Alec

Alec, ulei pe pânza, 2010, 30x40 cm , Kelaro

aldin

omizile tale îmi urcă încet pe picior şi pielea-ncepe s-aibă reflexe de sidef
am sentimentul că intri în mine ca un vierme ce zideşte turle mari de biserică
în trup de femeie

mă duci spre rug purtându-mă în braţe ca un miel
pe masa de piatră aştept să mă înjunghie
sunt două urne de cenuşă la intrarea în mine
şi un gol mare la piept

m-ai scris
în toate poemele de dinainte de a te cunoaşte
apoi ai plâns în jurul zidurilor
ai gemut a nebunie a lut a spintecare de turlă
de fapt niciodată nu te-ai aruncat în afară ci plasma ta a curs pe ziduri
vrând în interiorul lor să vină aproape
ţi-era dor de cald
ţi-era dor de ziua când m-ai văzut în prag spălându-ţi cămăşile
până când gulerul lor a devenit alb
nicio uşă între noi nu era închisă
din orice colţ al casei ne puteam privi şi asta ne făcea puternici
iubeam imaginea ta aprecată peste colile albe
răbufnirile căderile erau trecătoare pentru că tu pur şi simplu nu puteai urî
îmi amintesc cum o luai de la capăt

noi nu aveam nopţi ci o singură zi
printre aurore boreale
ieşeam din coapsele tale ca un soldat în tranşee
îţi purtam cămăşile ca pe o pelerină
şi coiful din ziare

de fiecare dată îmi dădeau lacrimile
când nu mai puteai mă apucai înspăimântat de mână
săpai cu ghearele după lumină după aer
de parcă un monstru te urmărea să te înghită cu pământ
strivindu-te în carnea mea moale

toţi viermii purtaţi în noi orbeau de lumină voiau aripi
buzele vaginului îmbrăcate în fluturi
pe creste mieii erau răstigniţi într-o sfâşiere a smulgerii
în adâncuri sufla peste noi lava cu fosfor a epidermei comune
trupul nostru lichid întors în rugăciune

iubeam clipa când fără urme de sânge te întorceai la căpătâiul meu în haină de înger
şi aprindeai cădelniţele unui eu diferit
scoteai dintr-o năframă mămăligă ceapă şi sare şi peşti
iar sânul meu revărsa peste noi fragi
fiecare cub din vas era o bucăţică de zahăr candel
aveai urechile rosii gâtul verde fruntea albastră
mă căţăram pe umerii tăi să văd răsăritul îţi despicai a poiană coroana
şi trupul tău părea că arde ca o intrare în rai

erai un epitaf cu trandafiri brodaţi de dinţii mei pe sub piele
privirile noastre păşeau într-o sală a tronului
îmbrăcate în brocart
ne încoronau tu să îmi fii rege eu ţie, regină
mâinile tale erau un pod suspendat spre-o cetate eternă
pe care o căutasem în fiecare din vieţile pe care le câştigasem la zar

săritura tsukahara : când mâine nu mai e o altă zi

resemnată, semnă, se ridică şi ieşi.
uşa maternităţii se închise în urma ei ca un atlas cu vitralii (masa albă o depliase de zâmbet
lăsând în sânge o catifea mecanică)
lehuzele din jur îşi purtau fericite pruncii
bucăţi de piatră din care vor modela pe îndelete lumina

viaţa e un dublu salt înapoi cu şurub, gândi pornind motorul
cu cuţitul, moartea a întins o cremă fină peste aşteptările ei de femeie
la radio, obsedant dire straits ... you and your friend
întoarsă în timp, trecea printre oameni ca o fetiţă cu ghetele însângerate
înghesui amintirile într-un torpédo, doar pe el îl păstră
pandantiv de fosfor şi blândeţe în carnea ei mutilată
filele din jurnal au coconul spart
prelingând pe geamuri o ploaie stranie
maşina nu mai merge pe strada cunoscută
se cufundă în ritmul muzicii
într-o fântână ca o cale lactee uitată

*fereastra deschisa in desert

lecţia de înot

pentru mine apa e o uşă deschisă unde am auzit plângând pe cineva

te-ntrebi de ce unei femei îi este teamă de un bărbat
oricât ar fi egalitatea lor cu actele în regulă
mi-amintesc de ora de sport din facultate
când prof'ul a vrut să vadă
dacă un suflător are respiraţia mai bună
decât un cântăreţ
eu nu ştiam să-not însă
la 1,50 adâncime mi-au dat asigurări că nu pot să mor
şi ne-a mai spus că nu e nici o diferenţă
sub apă sau deasupra ei între un el şi o ea
am intrat în joc cu un fagotist
mi-a făcut din ochi ca la un raliu cu arbitrul în slip
am numărat până la 10, apoi 20, apoi 25
la 26 m-am oprit o clipă să-mi caut o rezervă de aer
la 27 m-am poticnit
28 mi s-a părut un efort
29 n-a mai contat
la 30 mi-am spus: ies din apă, am 19 ani şi am o mamă acasă
dar mâna profesorului în ceafă m-a izbit din nou de placenta aia nesfârşită
am agăţat o bară de susţinere de pe marginea bazinului
şi parcă-mi venea aer pe acolo
era tubul meu de oxigen sub apă unde eşti în apnee totală
respiraţia sub apă nu se mai numeşte claviculară
costo-diafragmatică sau abdominală
ci respiraţie de avarie, efort de supravieţuire
am coborât în adânc să-mi eliberez capul şi am ieşit printr-o laterală
urcam scările simţind cum sângele-mi pleacă pe nas
maratonul pentru mine nu se terminase
m-am întors să-l iau şi pe el
se încăpăţâna pentru o secundă
în plus deşi i se sfârşise şi lui coloana de aer
mi-am luat hainele învelindu-mă ca într-o nouă piele
şi am ieşit în stradă cu părud ud în ianuarie înaintea sesiunii
nu am mai fost la nici o oră de sport de atunci


lui jim morrison, opus 7

Pe umbra mea o cheamă Joline

artistul mort e de două ori mai valoros,
când picta în atelier
era, în schimb, un mare pericol
cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier
moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise:
mă recunoşti? cea mai fidelă amantă a unui bărbat

femeia are în umbra ei o posibilă rivală
aşa că
v-o prezint pe Joline
fiica unui cadif cu plăceri maso
eu în bocanci, ea cu toc cui

dansatoarea flamenco prinsă de mine cu lasso-ul
voulez-vous dancer avec moi?
bikini & castagnete & finetti

când o strâng pantofii de domnişoară glamour
devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre
I don't need sex, I want love
murmur
give her your soul, I love sex se aude dintr-o altă boxă
noi două jucăm poker
miza-bărbaţii
evantai de iubiri
aerul

nu te teme de mine, mă îmbrăţişează eliberată
mi-e frică de... virginia woolf

*ochiul lui ossiris

cearşafuri de maharajahi arse pe rug în bengali
vin în ordine inversă ploile grele
printre tetine, boxeri, bigudiuri,
mahalaua bucureştiului
garoafe de nea
câinii liberi nu muşcă din
albul impecabil al
iubirii noastre dat cu fard de clorofil
defilez în arenele lumii gata pentru
o nouă geometrie în spaţiu
bocanci cu mătase de prada
detaliul e fin, eticheta e grea
să fii tu însuţi e cea mai mare problemă
să te ridici singur de pe linia de tramvai
nu mi-am semnat teza de olimpic la pedagogie
don’t tell me what to do with my life, today, mamma
mi-e teamă de accidentele inventate să dispar
iau avionul de hârtie cu mine
încă ceva
poezia nu aruncă cu pamperşi de îngeri prin ceruri

enigmatică
ne şopteşte
graţioasă ca un lujer
c e v a

*...

bărbaţii pe care i-am cunoscut m-au dezamăgit atât de profund încât

doar faptul că nu-mi plac femeile

şi pledoaria maternităţii

m-au oprit să nu devin lesbiană.

sunt un pui de hermină

închis într-o scoică

aştept să deschidă cineva cutia de vioară

să nu se oprească doar la sticlele cu wiskey dintr-o altă invincibila armada

sunt o primitivă am crescut printre colibe de lut şi hale de beton

drumuri ca un ciorap de nylon şi ten de portocală

tufe de soc în câmp baie de serviciu

căini trasează treceri de pietoni invizibile

aerul se înnoadă de gleznă

treier grâu în jurul stâlpului casei caarunc din stomac monezi ruginii

nu cred în inox în beton armat în lut în paie

o vioară în blană de hermină

dinspre aeroport balene albastre

nu vii nici cu ultimul zeppelin se schimbă decorul anotimpul încă nu te-am cunoscut

încă un anotimp în care mi-am amanetat destinul

trebuia să mă nasc bărbat în ţara asta falocrată

trăim repede superficial supraponderal subliminal superlibelul

am renunţat să mai pictez doar fotografiez oameni cu viteza cu care dau de mâncare la porci

spatele meu e un şevalet gol

spatele meu e o pânză

de casă

un giulgi

pentru un portret care nu vrea să se lase pictat

din care lume trebuie să vii şi nu mai ajungi iubite?

cât timp mai avem? cât?

las o fereastră deschisă poate o să vii din altă dimensiune

desprins dintr-un roi un tunel o nişă

mă dezic de falsul confort în care vieţuiam dacă-aş pleca în occi aş imita perfect occidentalul

dar bulbii de crin sunt ciocuri de gâscă

îmi tatuez ultimele spaime din sac mirese din zair sunt primitivă percep doar culorile şi sunetele primare am un suflet roşu

sunt un grifon în looping

un grifon care doarme pe ceahlaoo sub stânci o măsea cariată

dac-o să mai întârzii mult or să mă tatooese cu smoală

mă hrănesc cu rădăcini de spânz o lume fără viitor fără decoruri

sunt mai abili port o lance în coloană în loc de măduvă am ceanură

coloana e gulerul meu de sinucigaş

mi-am irosit mai mult de jumătate din viaţă crezând în fericirea din cărţi adulmecând munţilor verdele amniotic răşina

îmi scutur penele sunt prima zăpadă galbenă vârfurile de piramidă sunt un coif piranic de cardinal

n-o să vii

te-am alungat prea mult timp ca să să mai fiu credibilă

poate am trecut pe lângă tine şi n-am ştiut să te recunosc

îmbătrânesc mă descompun în fiecare zi cu doi ani mai mult decât ceilalţi

să vină doar acel în capul căruia poemul se va izbi ca un măr de aur

lasă-mă să-ţi ridic o statuie din ouă de struţ ca o fântână din pahare de şampanie

tăcerea ta profundă m-a învins

mintea mea arde pe rug în ochi fum împăienjenit de aşteptare

ferestrele sunt doar un atelaj spre fericire

cred că tu iubite ai murit demult şi n-a fost cine să-mi spună

ai murit când eram copii sau când ne-am născut

eram gemeni din mame diferite

din lumea cealaltă am vrut să venim ţinându-ne de mână în asta dar am ajuns doar eu şi anii perie anii creştet un drum spre apus

îmi cuprind genunchii mă vor înveli cu hârtie chinezească şi mă vor aşşeza în cutie

lumina se îngroaşă în scoică un griş fiert lapte dirijez o armată de umbre mareşal peste gânduri

o iau la goană un stadion start pistolul nu e cu aer comprimă gloanţe în mine în tine

ne prăbuşim în iarbă ambulanţe ca nişte ozn uri o diagramă funcţii vitale desperecheate număr clipele în frunze de salcâm trăieşti? Nu trăiesc? Mă iubeşti? Clipele sunt optimi le simt codiţele de ceapă

*The Echo Lake

Craig and the fairy queen

Te-am cunoscut în pădurea de lângă lacul Echo
dansând beat-de-singurătate-n lumina unui foc de faruri,
îţi făceai artificii din cutii de bere uitând drumul spre o casă care se uita
pieziş la oameni, casa ta.
Îmi spuneai că-n ea locuieşte un vrăjitor,
fost chitarist în Klownfight band, the Wolfman poate, nu mai ştiai foarte
sigur, poate tu.
Erai aproape sălbatic, deşi fragil printre oameni,
chiar vulnerabil.
La Echo veneai noaptea
să strigi incantaţii al căror răspuns îl înghiţea lacul
Love, where are you?
Vorbind cu duhuri din alte lumi, pădurea ţi-a răspuns o singură dată, în
noaptea aceea,
Love are...dinspre lacul straniu, într-un
vehicul parcă din alte timpuri, am apărut ...eu.
Îmi amintesc zâmbind cum mi-ai arătat pe o hartă din ochi de păianjen drumul
spre Arizona.
Nu pentru că aş fi mers într-acolo, ci
pentru că acolo ar fi trebuit, într-o zi, să ajungem.
Arizona dream
Mi-ai împărtăşit esenţe şi existenţe,
credeam că delirezi când mi-ai spus cum ţi-ai ţinut în braţe bunica o parte din
drumul spre dincolo,
aţi zâmbit unui înger care ţi-a dat numai ţie voie să te întorci, cum ai făcut
în faţa casei un cort de flăcări
pentru nişte instalatori ce trebuiau să repare filtrele de apă din New Ipswich,
roşii de prea mult fier şi că din
matematică ai reţinut doar: viaţa fără fairy queen e o mulţime vidă.
De atunci am un secret:
În pădurea de lângă lacul Echo am învăţat
să nu mai accept firmituri de la masa altor iubiri.

*fluturele aztec

*vreo şase luni

am lucrat într-un centru de plasament
neavând familie m-au pus de zi pe 1 ianuarie
am plecat la cinci.
din casă ningea.cu disperare
mă gândeam c-o să fiu toată viaţa o călugăriţă franciscană
şi-o să am grijă de orfani
blocurile se iţeau în spatele meu umbre
am mers de la o staţie la alta printre oase şi cranii de maşini
mă cufundam într-un iordan până la genunchi
copiii serbaseră în sala de mese
dormeau din obişnuinţă cu faţa la perete şi o lumină mâncată de carii
la bucătărie farfuriile de tablă cădeau pe ciment le clăteau cu furtunul
mereu aveau detergent
nu ştiam ce să fac cu cei 19 ani ai mei
în curtea interioară castanii erau ornamente
pom urină şi clor miros de copil singur acel tot mai stins
vreau la mama.picioare goale.aliniate pe ciment dislalia coşmarul nocturn şobolanii
biscuiţii bolile pe care le făceam odată cu ei
margarina pianul fără clape păpuşile îmbrăcate la fel

atunci
am deschis fereastra şi am modelat un măr verde
l-am mâncat până i-au crescut din sâmburi dinţii

pe pervaz, sub zăpadă, am găsit căzute din cuib oase de pasăre

*laleaua neagra

*maersk

aud şobolani foindu-se-n cală

măsor timpul cu picături chinezeşti

între două ronduri îmi dezmorţesc braţele

miros a urină, probabil şi a mort

am 18 ani două luni 50 de dolari & un vis

în ţara lu’coca cola şi-n ţara lui hollywood

acum îs simplu dar într-o zi o să fiu complex o

să fiu mai tare ca boşii am boaşe incasabile

13 zile până-n canada apoi trec frontiera

o să vând gogoşi o să spăl wc-uri o sa ... bine

o americancă bogată o să par cinstit o să mă bat prin baruri

pentru curve o să-mi fac asigurare & carte verde & o să trimit în ţară

-s nabab dă america mama să facă sarmale în ranch-ul meu

un fel de neverland o să dau mâna cu preşedintele şi o să-mi iau

loc de veci lângă michael o să am fa

brică restaurant sunt în stare să-mi beau urina am timp

de şampanie n-am febră nici taiwanezii nu m-au găsit

sângele meu n-a îngroşat oceanul

mănânc vanilla ice pe o plajă din miami cu mâinile pe

fundul unei blonde eu nu mă numesc fluture

nu mă numesc roşu nu mă numesc orhan pamuk

eu mă numesc ucigaşul am fondat o universitate un azil un spital am dat

numele unei străzi conduc un holding vin acasă-n fiecare vară şi fix

primul lucru care-l fac e să m-opresc la biserică-n poartă

scriu 4 nume care n-au fost în afganistan n-au luat medalii nu-s olimpici

patru morţi în atlantic

radu costea radu danciu petre sângeorzan florin mihoc

primul dintre aceştia sunt eu

*venus flytrap

dacă buzele tale s-ar desprinde de ale mele ai înghiţi apă
sărută-mă desculţ, furând minciunilor tocul sau bareta, să n-ajungă departe
umăr sărut fluture tatuaj lalea sân sărut nou încheieturi hartă morse
ascultă scoicile cum povestesc
pierzi când câştigi
vinovăţia
asul din mânecă e-un bilet de tramvai
în mine gonguri tibetane
dincoace de cortină o femeie cărţi scaune goale
plasa ciorapului nadă la peşti fard violent
un contur de buze răsfrânt peste convenienţe
din decolteu ies aburi din gânduri ies aburi din mine un flash sophia loren
n-am nicio şansă să ajung spre tine
să picure
nectar
înlăuntrurile mele n-au iarbă dar miros a prăpastie
dacă ne-ar filma cineva când facem dragoste
n-ar vedea două fiinţe, ci două
forme
sfidând gravitaţia
un singur ţesut divizându-se mitotic şi
mă trezesc nerecunoscându-mi obrajii sunt
un piton uriaş
care şi-a devorat prada
te simt înlăuntru ca un fetus bengal cu mâinile la piept încruciate
aud cum visezi
am făcut mai mult decât dragoste
port urma dinţilor pe coapse ca o amuletă
părul meu captiv în palma ta
noi doi suntem o piruetă bielsmann
noi doi ne-am născut
în zodia Venus Flytrap

*u gâ ji-uri

anul trecut am vizitat mănăstirea argeşului şi mi s-a părut frumoasă dar pentru ea n-aş fi aruncat un om de pe turle. şi dacă ar fi ridicat o altă biserică mai frumoasă, ce era rău? un foişor şi o biserică să coste o viaţă de om, cam scump plătesc artiştii la noi. dacă era o miză precum taj mahalul şi nici atunci...la noi oamenii se îngroapă de vii între ziduri, artiştii se sinucid...se cunoaşte că e foarte aproape elada cu mitul lui icar, mitul păsării cu aripile arse prăbuşindu-se-n mare. la începutul săptămânii s-a sinucis dan claudiu vornicelu, un mare violonist român. la 37 de ani era un simplu asistent universitar, muritor de foame în 2010. n-a suportat ideea ca iubita sa să plece în america pentru o viaţă mai echilibrată financiar. la 37 de ani să fii un simplu asistent când tu eşti o certă valoare e revoltător. el n-a murit doar pentru despărţirea de femeia iubită, ci a protestat împotriva unui sistem care l-a distrus. a început să studieze vioara la 4 ani, a întruchipat imaginea lui enescu_copil în filmul dedicat acestui titan care şi el încă mai aşteaptă să fie descoperit de fraţii lui români. a luat numeroase premii pentru interpretare fiind un violonist de excepţie, un om cu o calitate umană cum rar găseşti. era ţinut sub oboroacă aşa cum facem noi cu lumina. să nu se vadă, să nu ştim, să nu auzim. îţi vine să dai cu barda în spatele pitici lor de lemn care zâmbesc şi-şi scuipă în sân: a mai murit un cretin. nu se vor simţi vinovaţi că l-au plătit mizerabil, nu-i va mustra conştiinţa că la blazonul lui profesional trebuia să aibă gradul de profesor. era tânăr-au gândit ei- avea timp să aştepte, să aibă părul alb, faţa ridată, nervii întinşi... se înmulţeşte alarmant numărul celor care se aruncă de pe turle. românia e o ţară meschină, un spaţiu în care te sufoci încă sub coajă. aici e greu să-ţi depăşeşti stadiul de fetus. e greu să spargi coaja. e greu să creşti. să devii. şi, dacă-ţi mai rămâne timp într-o viaţă de sacrificiu, să mai şi trăieşti dezvăţându-te de reflexul lui pavlov de a linge mâna celui care îţi aruncă un os şi de a saliva în ideea unei vieţi decente. îţi vine să pleci trântind uşa, îţi vine să vomiţi când priveşti înapoi. îţi vine să te izbeşti cu capul de perete numai că-n loc de coarne ai două tufe mari de trandafiri şi capul tău sfărmat arată precum degetul cu care semnau analfabeţii hârtiile prin care renunţau de bună voie şi nesiliţi de nimeni mai întâi la eu, apoi la tu, apoi la Dumnezeu.
celor care sunt dar nu se simt vinovaţi să le apară cupa lui cu creier sfărâmat înainte când şi-or servi icrele negre şi dulceaţa de cireşe amare. azi nu se mai citeşte în cafea, se citeşte-n autopsii şi partea cea mai dureroasă nu e ciotul de gheaţă plutind în ocean, ci banchiza cufundată-n adâncuri de care te izbeşti şi mori. şi mai vreau ceva, vreau românia să-şi schimbe ctitorii care te aruncă de pe turle...şi aş înfiinţa o asociaţie a anelor rămase sub ziduri, păsări ce se întorc în ou, se chinuie să reîncapă sub coajă, cu tot cu pui, cu tot cu nodulii de viaţă, cu lăstari, cu embrioni...

*blue moon

blue moon, acrilic pe pânză, 16 iunie 2010, kelaro

*pânza de păianjen

pânza de păianjen, tuş, kelaro 16 iunie 2010

scene de luptă. pânza de păianjen, tuş, kelaro 2010

*modigli'ana

şi-n ultima clipă-mi dau seama că te-aş fi iubit oricum

în orice secol te-aş fi întâlnit pe un peron în tren la fereastră las

o masă stingheră

o clipă o clipă mai mult

puteai fi orice / soldat într-o garnizoană romană / cruciat / hoţ de buzunare

marchiz copil din flori nebun beţiv

înconjurat de femei

nu mi-e teamă de mâinile care te-au atins, nici de cele care te vor umbri.

iert tot. înţeleg totul.

doar în mine nu pot ierta nimic

sunt o fiinţă impură / am o sete care-mi roade din linişte

care-mi aduce aminte cât valorez

tuberculi de boală

tumori_orhidee tu mori eu învii eu îmi vii

te-aş fi iubit indiferent de culoarea pielii de vârstă de anotimp

ceva

doar

din tine-mi trezeşte ferigile

de sub frunzele moarte a

triangle timpul respiră te-nvelesc în evangheliile mele

moartea

să nu te găsească

sunt cufărul-n care ţeşi un gherghef

trupul meu a strigat alef

nu mai eram femeie, eram bărbat, iar tu nu mai erai bărbat, ci femeie

în braţele mele ţipăt

leagăn

roşu

mătase

erai eu şi

imperfectul nu mai e un timp mundan

dinţii / un sigiliu de ceară fierbinte

o să te-nvelesc într-un cort de piei

intră în mine cum ai săpa după apă eu sunt pământul pe care-l sapi

eu sunt şi mâna ta dreaptă şi femeia care-şi lasă greu braţele în jurul gâtului

şi ai sentimentul unei căderi

eşti un cal ce traversează un fluviu înnebunit de valuri

cobor poduri suspendate să intri

ochiul meu adulmecând perne arabe

grefe uleiuri geamătul ca un colţ de lună erect

carne boţită

păsări în propriul gălbenuş

cercuri

hălci

dintr-un solz de sticlă

ninge cu sânge

vine o zi

când ne întâlnim cu noi înşine între şinele unui tren

vreau să-ţi vindec rănile de care nu-mi vei povesti niciodată

tablouri ce devin icoane,

cărbune încins al stomacului-ndoiala-şi pierde din duritate

oasele tale fosforescente / un candelabru de dale chihuly

*fratele meu, omul

*fratele meu, omul

*primul meu sari

sari kelaro, voal pictat manual, broderie din mătase şi mărgele, 2010

*design kelaro

*my art

*fluturele

*pe umbra mea o cheamă joline

*postcards to a friend

noi peste zece ani la o masă, încercând să şlefuiesc în tine

ceva ce mi se părea sacru

dându-mi peste mână spre amuzamentul general

pisica regelui scheletică arătare a unei femei cândva frumoase

m-aş îmbolnăvi nu aş mai crede în tine

ţi-aş pune premiile în braţe, aroganţa şi restul

aş unge uşa cu urletul meu,ochiul tău, cu otrava stoarsă din mine.

plec. fă la fel. Eu caut o singură specie de oameni

foarte rară

o specie cu un singur exemplar

rarissim

o cale de dispariţie din insectar

mai am atât de puţin timp să o caut să

pot trăi lângă ea cu ea prin ea doar pentru ea

noaptea când unii oameni devin tigri alţii pietre eu devin

un fluture desculţ printre fulgi

priveşte atent anotimpul ăsta înşelător,nu e vară

demult nu mai e vară

o să devii un mare orator te vor urma orbite mulţimile de

şobolani de viespi o să mă sting încet

graffitti într-o staţie de metrou

plec o vreme

dezleagă mintea mea de mintea ta

rupe hărţile mentale în care ne întâlneam şi răsfoiam stele

doar tristeţea ne uneşte, e transmisibilă ca o boală venerică

îmi creşte peste mâini un fel de botniţă

drumul pe care veneai îşi pierde conturul

spălat de ploaie

*Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Paul Gorban [Paul Gorban ]

2010-06-09 | |

Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline”, apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debutul a autoarei are în centru ca punct tematic umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii”. Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun prin programele editoriale autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce da titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline”: „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre”.
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor”, o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab”, o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă”: „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta”.
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă”: „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina”. În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim”, structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat oviaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii”.

and nothing else matters…



tajmahaluri

Plouă metallic în geamul maşinii, nu mai am vârstă nici pe tine nu ştiu dacă te-am avut vreodată, cine din cine se naşte nu mai contează

rimelul întărit pe gene e pământ te trage să-i răscoleşti măruntaiele, să spele pâcla din gânduri, fixezi un punct din care porneşti un raliu cu tine însuţi un teritoriu minat, te joci cu moartea până când o scoli din somn, o legi la ochi şi o învârţi prin cameră să te prindă

râsul are o culoare neobişnuită, în odaie greieri copii praful din podeaua de lut îşi ridică aburii, pelicule alb negru creierul intră-n sevraj

Moartea s-a enervat se hrăneşte cu peşteri, îi şuieri în urechi şi fugi dar uşile deschise nu înseamn-o salvare, lume'a devenit un culoar îngust, oricât ai fugi te urmează dezlănţuită, şi-a scos topoarele şi tropotul fierbinte al paşilor ei te intimidează, zâmbetul ţi-a rămas captiv într-o cuşcă, arunci în spate un cremene dar nu răsare nicio pădure, nici din piepteni nu se ridică un munte nici din tine nu ţâşnesc armăsarii

Culoarul în care te afunzi e o venă spartă, picură iar mirosul îi aspreşte nările, te întrebi de ce-i place să te adulmece să te înghită cu mâinile ei constrictoare, îţi faci un calcul dacă nu e mai bine să o înfrunţi, să porneşti în sens invers s-o traversezi precum umbrele prin ziduri

îţi încordezi muşchii aşteptând pumnalul să se înfingă şi o priveşti adânc în ochi…moarte, tu nu ştii să te joci…văd hologramele embrionilor pe care-i purta mama când a ales să mă nască…stăteai în leagănul încă necioplit şi vegheai răscrucile, să numeri troiţele care duc spre mine.

Nu ţi-am scris nicio scrisoare, niciodată, drumul pe care calc nu e al tău, îmi scutur tălpile ca şi cum aş păşi într-o ţară sfântă…aş vrea să răsară din pământ uriaşii să lupte cu tine, să te rostogolească în iarbă…o iarbă tăioasă…să-ţi taie capul şi să-l otrăvească dar o să-ţi înmulţeşti căpăţânile la primăvară

simţi ce simt eu când mă uit în oglindă şi ştiu că a început numărătoarea inversă? …te-a cuprins vreodată disperarea? te-au atras vreodată prăpăstiile de parcă-n vidul lor verde ar fi captivă nemurirea? ţi-ai desfăcut vreodată panglicile din păr lăsându-l în vânt? Ai mâncat turte cu zahăr?

Te-aş privi drept în coarnele ochilor…să-ţi aduci aminte de mine…să-ţi doreşti să mă învii ca să mă poţi prinde iar…

o să-mi sfârteci trupul cu colţii o să-mi iei sufletul ca pe o rochie vulturilor să-l poarte o vreme deasupra stâncilor apoi să-i dea drumul şi dacă o să se agaţe de plasele pescarilor, îngerii o să-l ducă unde numele tău e înrămat în legendă, dacă nu, o să mă-nhame la galeră pământul

numele meu învelit într-o pânză, cum înveleşti armele unui luptător de elită…cuţitul de vânătoare, gloanţele, mănuşile din piele de căprioară, insignele, o cruce de argint…le vor pune-ntr-un sipet

te multiplici c-o viteză pe care n-o pot descrie…mă-ntreb de ce pădurile sunt atât de laşe încât nu vor să m-ascundă…îşi ţin mâinile-mpreunate şi ochii-nchişi…n-aud cum inima mea caută un înveliş sub scoarţele lor… aş vrea s-o ascund la rădăcina unui brad

ia-mi tot dar inima să rămână acolo vie…ca un copil salvat din burta mamei…râd…copacii s-au sfârşit şi nu-mi rămâne decât să-mi arunc inima-n apă…or s-o mănânce peştii or tinerii or s-o prindă şi or s-o crească-n pielea celor ce-i vor naşte

îmi scot inima şi o privesc…fireturile ei azaleiforme, un con de catifea roşie…un degetar cu zale de mătase, adus din orienturi …pandantive ca o copertă de evanghelie…abia acum mă întreb…a mai purtat cineva inima asta? un fagure plin cu fluturi, filigranurile ei mă copleşesc

moartea m-a ajuns…priveşte uimită frumuseţea aceea de inimă … din cupa ei se prelinge un mir … inima mea e un talger cu icre negre … moartea îngenuchiază în faţa mea neîndrăznind s-o atingă… mâinile ei se transformă într-o pernă suspendată se leagănă deşi n-aud niciun cântec …aşez cu grijă o coroană
se rarefiază limpezimea contururilor…mă gândesc la cea mai frumoasă imagine pe care am întâlnit-o pe pământ…nicio durere…niciun spin…răsăritul în ograda bunicilor…satul înconjurat de dealuri şi soarele… un disc roşu înmuiat în ceaiul de iasomie al dimineţii…petecul de zăpadă din livadă…şi inima mea ca o gogoaşă din care îşi va hrăni mătasea un vierme