aldin

omizile tale îmi urcă încet pe picior şi pielea-ncepe s-aibă reflexe de sidef
am sentimentul că intri în mine ca un vierme ce zideşte turle mari de biserică
în trup de femeie

mă duci spre rug purtându-mă în braţe ca un miel
pe masa de piatră aştept să mă înjunghie
sunt două urne de cenuşă la intrarea în mine
şi un gol mare la piept

m-ai scris
în toate poemele de dinainte de a te cunoaşte
apoi ai plâns în jurul zidurilor
ai gemut a nebunie a lut a spintecare de turlă
de fapt niciodată nu te-ai aruncat în afară ci plasma ta a curs pe ziduri
vrând în interiorul lor să vină aproape
ţi-era dor de cald
ţi-era dor de ziua când m-ai văzut în prag spălându-ţi cămăşile
până când gulerul lor a devenit alb
nicio uşă între noi nu era închisă
din orice colţ al casei ne puteam privi şi asta ne făcea puternici
iubeam imaginea ta aprecată peste colile albe
răbufnirile căderile erau trecătoare pentru că tu pur şi simplu nu puteai urî
îmi amintesc cum o luai de la capăt

noi nu aveam nopţi ci o singură zi
printre aurore boreale
ieşeam din coapsele tale ca un soldat în tranşee
îţi purtam cămăşile ca pe o pelerină
şi coiful din ziare

de fiecare dată îmi dădeau lacrimile
când nu mai puteai mă apucai înspăimântat de mână
săpai cu ghearele după lumină după aer
de parcă un monstru te urmărea să te înghită cu pământ
strivindu-te în carnea mea moale

toţi viermii purtaţi în noi orbeau de lumină voiau aripi
buzele vaginului îmbrăcate în fluturi
pe creste mieii erau răstigniţi într-o sfâşiere a smulgerii
în adâncuri sufla peste noi lava cu fosfor a epidermei comune
trupul nostru lichid întors în rugăciune

iubeam clipa când fără urme de sânge te întorceai la căpătâiul meu în haină de înger
şi aprindeai cădelniţele unui eu diferit
scoteai dintr-o năframă mămăligă ceapă şi sare şi peşti
iar sânul meu revărsa peste noi fragi
fiecare cub din vas era o bucăţică de zahăr candel
aveai urechile rosii gâtul verde fruntea albastră
mă căţăram pe umerii tăi să văd răsăritul îţi despicai a poiană coroana
şi trupul tău părea că arde ca o intrare în rai

erai un epitaf cu trandafiri brodaţi de dinţii mei pe sub piele
privirile noastre păşeau într-o sală a tronului
îmbrăcate în brocart
ne încoronau tu să îmi fii rege eu ţie, regină
mâinile tale erau un pod suspendat spre-o cetate eternă
pe care o căutasem în fiecare din vieţile pe care le câştigasem la zar