somnul e o cădere într-un puţ părăsit...un tunel...o trahee cu hieroglife

cel mai aproape am fost de el în vis,
reuşisem să-i îmblânzesc fugile, algele,
cu fiecare minut mai aproape de somn păşeam
dintr-un tablou într-altul, dintr-o ramă în alta,
ne descălţam de rame dintr-un tablou în altul,
vârful somnului ne prindea pe o pajişte cu maci
vântul atingând cu buzele ca un nai protuberanţele ierbii
aveam sentimentul că le aspiră cu suflarea lui
în golul din care au venit şi lăsa o urmă de mătase, de poveste...

te priveam cu disperare, luându-mi rămas bun
de parcă ai fi intrat şi tu în rotocoalele de la marginea pământului
oameni, case şi oraşe pe rafturile unui trunchi de baobab

îmi mai dădeau timp să te privesc, ştiau că-mi place mult asta
mâna ta, o scoică sub mâna mea. fusesem oamenii cu arcuri
care trăseseră cândva unul împotriva celuilalt şi se iubiseră
pentru că otrava cu care încercaseră să se apere îi lăsase în viaţă
speriaţi tulburi şi inconştienţi, cu genunchii tremurând

n-am vrut să recunoaştem că iubim
puteam alege dacă vom muşca din mărul fals sau cel adevărat
vom fi judecaţi pentru faptele noastre
de câte ori ai iubit în lumea aceasta? dac-ar fi să numere îngerii,
ar fi mult? ar fi puţin?

visul acesta e irepetabil...niciodată nu te voi mai iubi la fel
se toceşte totul...dar visul acesta e ştanţat într-o manufacturărie germană
litografind încleştarea dintre un unicorn şi un rac
şi doar acum, dacă-mi lipesc urechea de spatele tău aud marea
spatele tău e o cochilie de melc

aş vrea să-ţi sărut lăuntrurile...
plămânii tăi sunt aripile mele de înger...o fată cu umbrelă albă în ploaie...
îţi mângâi încet pereţii...sunt înăuntrul şi în afara ta, sunt peste tot...
ca o chemare ...ca o şoaptă uitată în iarbă...într-un vis fără ramă...

somnul e o cădere într-un puţ părăsit...un tunel...o trahee cu hieroglife...
şi imaginea ta ca un fascicul de lumină, un semnal dureros
după un accident în care încerci să-ţi recapeţi memoria...
tu...o particulă decupată dintr-un timp fără dată...la început o inscripţie
pe piatră...un semn...o miniatură domestică pe marginea unui manuscris
pierdut...ai purtat armuri...chipul tău cufundat în somnul unui castel ...
cu fiecare secol ai venit spre mine ca o rază...migrând spre nucleu...
ultima oară te-am văzut venind dinspre nesfârşitele câmpii albastre...
n-am mai putut urî niciodată nordul

ţin în mâini scalpul celui care credeam că mi-e prieten. l-am crestat precum apaşii ...

cândva tarkovski spunea că s-ar schimba pământul
dac-am uda în fiecare zi un pom uscat până i-ar da frunzele...
toiagul îngropat în pământ ca un buzdugan n-ar mai fi steril. cu oamenii nu e la fel.
am pierdut un prieten,
rămas pe un câmp de bătălie incongruent cu zborul.
nu l-am părăsit pentru că nu putea lupta alături de mine,
ci pentru un paloş înfipt în spate, un cuvânt...

voi picta un fluture în locul eşarfei
cu care ar fi trebuit să-mi iau rămas bun,
un fluture ca o troiţă pe dealuri,
ca o bornă la intrarea într-un câmp de corridă
unde sentimentele sunt configurate magnetic.

ascult evanescence si pictez,
eolienele kitaronelor mi se-nfing în creier,
corzile lor îmi scormonesc trupul ca un plug.
întrevăd ramificaţiile aripilor.
îmi taie carnea fâşii,
mi-o ară şi sârmele lor ghimpate mă străbat
dintr-un capăt în celălalt al corpului
braţele-mi se multiplică ca o statuie budhistă.

văd holograma fluturelui
desprinzându-se din epiderma înroşită de sunetul heavy
...sunt stranii oamenii...
povestesc despre lucruri care ar trebui să tacă...
două femei care vorbesc nu sunt lesbiene,
nici dacă o femeie vorbeşte cu un bărbat...
nu a plecat la agăţat ...nu i se pune pata pe el...
aceste cuvinte stârnesc în mine o revoltă cumplită...
păcat că nu mai sunt săbii, că nu mai sunt dueluri ...
că nu mai vorbim despre onoare
mă simt ca un cearşaf pătat de pierderea inocenţei...

mai bine într-un cuib de fluturi decât printre ei...
culorile lor nu mint, trăiesc prea puţin ca să mintă...

dacă o să-i priveşti atent,
nu sunt altceva decât nuiele de salcie-nvelite
într-o hlamidă de catifea şi un veşmânt de mătase...
sunt plămânii unui hrist străveziu
dar nu de sticlă.

o să-mi croiesc un guler regal din fluturul abia pictat,
un guler din şcoala flamandă ...

aş da o nouă denumire fluturelui cap_de_mort,
i-aş pune pe umăr o lance
şi l-aş face cavaler al ordinului eclipsa de soare.

nu-mi rămâne decât să târâi ce-a mai rămas din
cel care credeam că mi-e prieten, ca pe-o păpuşă stricată
undeva la o fereastră cu gratii.
privim cum ziua se descompune în optimi apoi în pătrimi
în doimi...în none...

podurile din madison county

pledez vinovat- căutam un cer pentru păsările flamingo

taie-mi vena ce mă leagă de tine
poartă-mă prin nòli apoi lasă-mă în întuneric
o să se învârtă totul cu mine
pumnul de sedative o să mă plimbe ca pe-un câine prin oraş
prelugeşte-ţi şederea încă cinci
încă cinci minute
cinci minute fără zgardă şi antirabice
cuşca în care mă întorc o să mi se pară mai prietenoasă
cuvintele tale de neînţeles sunt o cămaşă de forţă
în care mă zbat
din mine au rămas doar cojile
miezul de nucă s-a topit undeva
cândva
în palmele tale
lasă-mi o carte de vizită la azilul de câini
cu semne în limba lor epileptică
adaug secunde cu croşetul în speranţa că vei veni
destup frunze a salcâm din cutia de ceai
îmi par molii
îmi modific faţa-n oglindă
să fim hidoşi
e o explicaţie plauzibilă pentru lipsa de iubire
pentru spaţiul de fugă
taie orice ne mai poate lega pe noi de noi
vena de la mâna stângă
o cruce de argint
o agendă cu coperţi aurii
arde-le pe rug într-o inchiziţie fără pretenţii de reabilitare
şi încă ceva
nu uita să arzi şi ciobul acela de sticlă afumat prin care priveam eclipsa
la întâlnirea cu sine
micul pavilion chinezesc din grădina botanică
arde tot
şi distruge

într-o zi cei ce s-au născut nebuni ajung nebuni cu acte în regulă
trăim într-o lume de mómi
asta e
eu nu scriu poezie, eu fac dragoste cu tine
decât o umbră, mai bine nimic

Cântecul penelopelor ai căror ulysses prizonieri sunt în împărăţia lui Hades

Întind cuvintele spre tine ca nişte mâini, stalagmite căutând firul netors al unui sărut, /
le distribui într-o pădure defrişată de fenomenul tungusk, degetele noastre împrăştiate pe covor - piese de şah, grupate într-un miriapod uriaş, mâna ta are formă de aripă, în acvariul palmei mele înoată peşti / ca şi cum un iluzionist le-ar împreuna printr-un tub optic, joben din care ies iepuri izbindu-se-n timpane.
Pe un pat de spital, punem într-o desagă / cuvintele albe, în alta, pe cele negre. Cuvinte cangrenate sângerând de germenii altei lumi.
Pronunţă-mi numele ca un strigăt de lebădă! /Spune-mi, iubite, în clipa asta suntem vii sau am murit demult, fără să ştim?
În noi s-au terminat războaiele? E pace? E pace pe drumul spre tine? eşti drumul spre Emaus, /spre Eleusis? Buddha Bar? / Moartea poate dansa, să-i dăm o eşarfă de lună! Genele ei ca nişte rădăcini de copac horcăie scrijelind întunericul, o pisanie învelită în cergă, / de undeva ape cer un ţest de aghiazmă.
Cuvinte dezbrobodite, cuvinte deshumate, / cuvinte fără-nceput şi sfârşit, / Cuvinte fugite din leagăn, cuvinte oarbe. Unde locuim noi, iubite? În mine? În tine? Niciunde? trupurile noastre închise în colivie lasă spiritului o dâră de fum.

Iubim când nu mai ieşim înaintea aproapelui să-i prindem gândul într-o plasă de fluturi, / îl lăsăm să ne fulguie încet, a cuvânt...

Singurătatea lui era atât de frumoasă, ca o locuinţă lacustră

ca o cetate cu porţi înalte. El, în spatele porţilor ca o armată ce nu se predă, el, pe tron, ca un zeu al porumbului...Sunt oameni care se apropie unii de alţii prin peşti, alţii prin pietre, prin semne, prin ferestrele deschise, alţii prin boală. Se recunosc după stâncile sălbatice tatuate sub piele, după felul în care stau nemişcaţi ore întregi sub soare, care au până şi aceeaşi textură a covoarelor minerale... sunt oameni care au sub piele argint viu iar argintul din ochi îl topesc în monede. Cap sau pajură? Sunt oameni a căror trăsătură e plutirea, au oasele uşoare, de pasăre, capul culcat pe umărul unui vis. Sunt oameni_potop ce nu-şi mai trimit porumbii după ţărmuri, care–şi îngroapă Atlantidele în alcool, bolborosesc printre vapori frânturi despre un et in Arcadia ego.

Când un bărbat pe care l-am iubit enorm iese din viaţa noastră, îl avortăm din sufletul nostru pur şi simplu. Aceasta e ura, gelozie. Un avort al fiinţei. Refuzăm naşterea lui din carnea memoriei noastre, îl aruncăm din noi cu tot cu umbră. Îl dezlipim.

Coup de foudre îţi transformă ochii în telescop, gâtul în girafă, urechile zgribulite, de ciută, mirosul de lup, pasul de felină. Rămâi în aer, mut, suspendat în liane de păianjen. Purtăm în noi chipul cuiva, aprioric, iar deasupra capului avem o orgă de lumini. E ca şi cum până atunci ai fi avut doar jumătate de limbă, jumătate de gură, doar un ochi, doar o nară, o parte ţi se cufundă o alta iese la lumină, devii mic precum o boabă de aur spălată pe fundul unei site de balast.

Înlăuntrul nostru, când iubim, avem ochii albaştri. Nu mai cauţi cuvinte să astupi golul, pur şi simplu golul are ecoul cuvintelor mestecate printre lacrimi, tăinuitele îşi scot capul din pământ ca o iarbă îndesită de tăierea voii, cad epidermele moarte, aerul frige. În noi se aprind candele, se revarsă uleiul, mirosim a ceruri, a zbor . iubind, ieşim înaintea aproapelui cu noi înşine în chip de jertfă. Suntem covorul pe care chipul lui păşeşte, suntem tipsia fructelor de mare, suntem şi fructul. În fântâni, ne abureşte coloana. E cutremur, de sub scoarţele reci se întrezăreşte magma, lavă topită din măduvă până în creier, prin crăpăturile unde egoismul nostru suferă, se prelinge mirul unei înţelegeri superioare, unei iertări. Sinele nostru cel mai profund îşi sărută pe frunte sinele pierdut şi regăsit.

,,Anamneze’’ (monolog)

,,Motor: În curtea vecină e un stâlp de înaltă tensiune. Distanţa pentru minima siguranţă e de 9 metri, de la casă până la linii sunt doar 5.
E un stâlp semiactiv, cu un câmp magnetic foarte puternic,îl privesc din pat pe geam ca pe o ameninţare, ca pe un uriaş adormit ce se va prăbuşi peste noi, ne va strivi în somn, ne va ucide. Îl privesc cu o teamă dincolo de conştient... un uriaş adormit, un monstru ce guvernează micul meu paradis, gata să-l mutâşte; un canin plin de venin al unei vipere_dinozaur.
Şi totuşi e acolo, străin de integralitatea mediului meu primar, casnic, ca o obsesie a unui ţel prea înalt, de neatins şi, prin urmare, frustrant. Un ciclop cu gură căpcăunică, tânjind după bolurile albastre din cameră. Pot să-l domin?
Forma lui triunghiulară e simbolul unei piramide.eu sunt faraonul de la picioarele ei. O să-l accept în preajma mea ca pe un munte. Un munte modern, de metal. O grămadă de fiare contorsionate. Un ghem de sărmă cu braţele răstignite de cer.
Greşeala e a mea. Mi-am construit casa acolo. Ca o provocare, suntem unul pentru celălalt un os de balenă înfipt sub solzi ca un pumnal. Şi eu reprezint o ameninţare pentru conştiinţa lui inexistentă. El, spre deosebire de mine, asculta cu stricteţe legile fizicii, mecanica humei, cântecul albatroşilor de inox, e consemnat ca un soldat în turnul de veghe al unui bastion inexistent.

Timpul o să-i macine pilonii de beton, o să-i crească iarbă printre degete, va fi zgâriat, o să-i ruginească încehieturile. E statuia unui arlechin pe catalige. Un soldat din vechea gardă engleză, un anonim pompeizat pe o frescă, un dac încremenit pe o columnă.
Mă întind la picioarele lui ca o gânganie. ’’

,,Ochiul olfactiv’’

Când iubim, ţinem captiv în mintea noastră chipul aproapelui. Doar dacă iubind, suntem iubiţi, dispar lanţurile iar câmpiile devin alizee. De asta, sentimentul iubirii e unul dureros: suntem temnicerii fiinţei pe care o iubim. O hrănim şi folosim forţa ca ea să ni se supună. Cei mai înţelepţi, îşi lasă victimele să plece, le eliberează, cei mai nefericiţi- le ucid şi odată cu ele, puntea spre alte iubiri. Oamenii aceia nu suportă nici peste douăzeci de ani să revadă chipul adorat cândva. Stafia linşată din egoism le reapare obsedant, le bântuie mădularele, le chinuie auzul. E îngeresc să nu dărâmi cetăţile pe care ai vrut să le zideşti în cineva, să nu furi, să nu spinteci, să ai sufletul alb când vorbeşti cu Dumnezeu, să-l ai roşu când îţi iei în braţe viaţa, brun ca o rasă de călugăr când îţi deschizi porţile, eliberând nălucile celor închişi în tine, doar sufletul tău să rămână în prag podind orizonturile, răsăriturile, amurgurile.

Şi totuşi, moartea nu e doar o graniţă imprecisă ca atunci când mergând pe un pod suspendat, aluneci în prăpastie. Între viaţă şi moarte epidermele sunt fine, un fel de plămân ce inspiră şi expiră, un diafragm în tensiune. Venim pe lume cu ochi de înger, totţi pruncii au în scoica pleoapei safire, de fapt albastrul din ochiul noi-născuţilor reflectă ultima imagine din paradis ...

În noaptea aceea pe cer erau atâtea stele, coborâseră şi roiau în jurul meu ca nişte gâze. Ţârâiau şi mă pişcau sub cămaşă, cerul devenise o mare slobozind un peşte uriaş precum cel care-l înghiţise pe Iona, solzii îi străluceau în răstimpuri iar aerul mirosea a fugă, părea cărarea ivită după ce Moise a lovit cu toiagul în apă şi s-au despicat în două valurile. Şi Dumnezeu a lovit cu toiagul şi apele s-au despărţit lăsând între ele aerul ca o cărare pe care primii oameni aveau să coboare încet din rai.

Nu reţin cea mai importantă dată a vieţii mele: ziua şi anul în care voi muri, cum aş putea reţine alte istorii?

Moartea e un dar, la fel de preţios precum viaţa

Moartea e o altă viaţă, mai presus de aceasta, e sora mai mică sau mai mare a vieţii

Moartea e sora ei geamănă

Pelicula dintre viaţă şi moarte bolboroseşte întruna ca un vulcan sub apă

Suntem oaspeţi în propriile case.

Mult timp mi-am dorit să plec. Moartea tatei a fost un semn cu care am crestat pământul.

Aici odihnesc ai mei. Aici pentru totdeauna va însemna acasă.

Fii blând cu propria-ţi moarte, e ultimul oaspete şi, chiar de va sosi dimineaţă, pregăteşte-te de Cină.

Viaţa după moartea cuiva drag are ceva din miracolul cozii tăiate de şopârlă...

omul e o Indie

,moartea tatei nu seamănă cu nicio moarte cunoscută...nu s-au scuturat florile, nici poarta nu a scărţâit, nici geamul nu s-a spart să intre gerul, nu s-au stins luminile în cămara unde ne aflam, nici uşile nu s-au trântit de la sine. Încerc să reconstitui ultimele zile, să le înşir ca pe nişte boabe de metanie, bucăţi de posmag din care mă voi hrăni mult timp de acum înainte. E ca şi cum ai alerga pe străzile unui oraş cu stampe foarte înalte şi unde eşti tu e frig şi întuneric, nicio poartă deschisă, doar sus, lumini strâmbe prin geamuri difuze (...),pântecul femeii în luna de pârg e un glob pământesc în miniatură

,tata a păşit pe un drum pe care nu-l cunosc, nu o să-l înţeleg niciodată
,am intrat în familia copiilor orfani de un părinte. Ar fi absurd să nu existe raiul, agonia e cordonul ombilical între cele două lumi, ştiu că nu ştiu nimic sau nimic suficient încât întrebările mele să tacă. Mi-aş turna sare pe răni, va trebui să învăţ alte căi de a vorbi cu tata. Dacă nici moartea nu ne poate mişca, nimic nu ne mai schimbă. Suntem iremediabili. Moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte... e ca şi cum ai juca ,,ţară, ţară vrem ostaşi’’ iar unul ar fi luat ostatec dincolo. A muri e frustrant, e şocant, e indescriptibil. Orele îşi varsă crinolina printre maşini şi claxoane, ţipetele pruncilor în leagăn au ceva din larma unui clopot. Aş vrea să scriu simplu ca tata să poată citi şi citind, să poată înţelege: n-am fost acolo când munţii s-au cufundat, n-am fost acolo când genele lui s-au închis pentru totdeauna, n-am înţeles că va muri, nici cum se căsca hăul să-l înghită, buzele lui arse de febră, cum paginile trupului s-au topit unele într-altele, până la celuloză. N-am fost acolo să văd şi ceva din mine se îndoieşte precum Toma de moarte – e mai crudă decât mărul verde, e mai puhavă decât mărul veşted. O fărâmă cu unt de înţelepciune e viaţa, o nucă de veveriţă e viaţa. Acum ţes covoare de iută, covoare aspre în care să doarmă tata. De ce trebuie să ne mănânce viemii? Pe viermi, întunericul să-i mănânce! Şi pe-ntuneric, Lumina! Caut prin casă camera tatei şi-mi dau seama că-n camera ceea mai era o cameră: era tata. De atunci pentru mine, locurile unde se odihnesc blajinii sunt o livadă. Pământul e un fagure, plin de coconii celor ce-au fost...

,moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte. E indefinibilă. Pentru prima oară simt nevoia să îmbrăţişez pe toţi dragii şi urii, să fim o coroană de mâini, moartea să nu smulgă nicio verigă, să-i sărut cu patimă a răsărit tuns de apusuri. Sunt o cămilă cu limba căzută-n nisip, nu are rost să mai sap, nu voi mai da de nicio clepsidră. Nu sţiu exact nici măcar ora la care a plecat, ştiu doar că m-am ascuns după alţii, s-aud ultima vestea, să mi se repete de o mie de ori, să nu cred, să nu cred, să nu cred. Pentru buzele lui arse de febră o să zidesc o fântână. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.

Aceste rânduri nu ştiu nici măcar dacă ar putea fi adunate într-un omagiu celui care mi-a dat viaţă. Sunt un semn. Un epitaf pe o rană diabetică, pe o rană ce nu se va închide niciodată. Nu-ţi cer să mă înţelegi. Nu ai cum. Urlăm, dar fiecare într-o altă limbă. Suferim aşa cum ne naştem şi vom muri: singuri. Unic. Irepetabil. E posibil să înţelegi când cineva drag îţi va fi în agonie sau, dacă nici atunci, pur şi simplu, tu şi eu venim din lumi diferite. Ce fac ?
Spumuiesc peşterile după un strop de lumină, licuricesc tavanul lor ca un reflector spre o scenă. Joc pentru oamenii_din_peşteră, care n-au perceput şi n-au văzut vreodată lumina. Învăţ întunericul să se întunericească mai bine. Lucrez undeva la douăzeci de mii de leghe sub mări. Îmi rod caşcavalul în două cu otravă. N-ai priceput? Spăl morţii cei morţi dinainte de naştere. M-am lecuit de visele în care copil credeam că o să scald lumina-ntre nuferi. Nici acum? O să-ţi spun, deşi mi-e ruşine pentru singurătatea cu care l-am condus pe ultimul drum pe tata. Vin din lumea celor care dezgustă cuvântul: sunt artist.
Da, transform oamenii de zăpadă, le scobesc orbitele până la-nroşire, sunt sticlarul ochilor_de_Oedip. Înot într-un loc unde nu se întâmplă nimic, unde nu se naşte şi nu moare nimeni sau...doar unii se nasc şi doar unii mor.

La moartea tatei, am fost atât de singură-n artă! Niciun prieten, niciun aproape, niciun meşter, niciun ucenic! Am fost atât de singură încât mi-am sfărâmat propriul nume în litere şi fiecare literă am sculptat-o după chipul şi asemănarea noastră iar în mâinile fiecăreia am aprins un foc.
Voi dărui tatei cărţi căci oameni nu i-am putut aduce în preajmă.
E mai bine aşa... deşi în clipa aceea aş fi vrut să tai o pădure şi să-mbrac arborii în straie de om, precum odinioară strategii soldaţii lor, de lemn. Când oamenii se apropie şi energia lor adevărată intră în raza energiei mele, simt leziuni pe inimă, în piele, porţiuni de umbră apăsătoare, resimt efortul pe care-l face inima să devină mai mică, sensibilitatea tumefiată de ele.
Povestea mea e simplă: la început am fost sclav, apoi am devenit ucenic, un ucenic sărac şi necunoscut, stingher. Acum sunt calfă. De fapt, sunt ucenicul unui maestru nevăzut. Nu cerşesc milă. Oamenii îţi dau nojiţe sparte de nucă şi-ţi spun că e anafura cu care se satură îngerii. Îndeasă gura inimii mele cu deşert. Le mulţumesc pentru asta, din boabele acelea voi ridica un templu în care sufletul meu îşi va toarce fuioare pentru candelă sau clepsidră. Pentru ei, nu exist. Mă vor îngropa-n tăcere cu pietre, strângând din dinţi, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. Îmi storc inima de puroi ca o bubă.
Ce misiunea mi-au dat? Să dau foc oamenilor de zăpadă dar nu încât să scandalizez pe cineva, ci discret. Întâi trebuie să alungi sufletul omului de zăpadă apoi să te strecori înăuntrul lui ca într-un iglu şi să aprinzi un foc având grija cupolelor de sticlă. Să arzi pe rug oamenii de zăpadă dar să nu le spargi vitraliile, să nu curgă murano-ul din ei.
Despre tata ? Nu-mi rămâne decât să vorbesc ca despre o cutie cu diamante ce se vor subţia încet sub spuzitura piezişă a unui ochi de ferigă.’’