*u gâ ji-uri

anul trecut am vizitat mănăstirea argeşului şi mi s-a părut frumoasă dar pentru ea n-aş fi aruncat un om de pe turle. şi dacă ar fi ridicat o altă biserică mai frumoasă, ce era rău? un foişor şi o biserică să coste o viaţă de om, cam scump plătesc artiştii la noi. dacă era o miză precum taj mahalul şi nici atunci...la noi oamenii se îngroapă de vii între ziduri, artiştii se sinucid...se cunoaşte că e foarte aproape elada cu mitul lui icar, mitul păsării cu aripile arse prăbuşindu-se-n mare. la începutul săptămânii s-a sinucis dan claudiu vornicelu, un mare violonist român. la 37 de ani era un simplu asistent universitar, muritor de foame în 2010. n-a suportat ideea ca iubita sa să plece în america pentru o viaţă mai echilibrată financiar. la 37 de ani să fii un simplu asistent când tu eşti o certă valoare e revoltător. el n-a murit doar pentru despărţirea de femeia iubită, ci a protestat împotriva unui sistem care l-a distrus. a început să studieze vioara la 4 ani, a întruchipat imaginea lui enescu_copil în filmul dedicat acestui titan care şi el încă mai aşteaptă să fie descoperit de fraţii lui români. a luat numeroase premii pentru interpretare fiind un violonist de excepţie, un om cu o calitate umană cum rar găseşti. era ţinut sub oboroacă aşa cum facem noi cu lumina. să nu se vadă, să nu ştim, să nu auzim. îţi vine să dai cu barda în spatele pitici lor de lemn care zâmbesc şi-şi scuipă în sân: a mai murit un cretin. nu se vor simţi vinovaţi că l-au plătit mizerabil, nu-i va mustra conştiinţa că la blazonul lui profesional trebuia să aibă gradul de profesor. era tânăr-au gândit ei- avea timp să aştepte, să aibă părul alb, faţa ridată, nervii întinşi... se înmulţeşte alarmant numărul celor care se aruncă de pe turle. românia e o ţară meschină, un spaţiu în care te sufoci încă sub coajă. aici e greu să-ţi depăşeşti stadiul de fetus. e greu să spargi coaja. e greu să creşti. să devii. şi, dacă-ţi mai rămâne timp într-o viaţă de sacrificiu, să mai şi trăieşti dezvăţându-te de reflexul lui pavlov de a linge mâna celui care îţi aruncă un os şi de a saliva în ideea unei vieţi decente. îţi vine să pleci trântind uşa, îţi vine să vomiţi când priveşti înapoi. îţi vine să te izbeşti cu capul de perete numai că-n loc de coarne ai două tufe mari de trandafiri şi capul tău sfărmat arată precum degetul cu care semnau analfabeţii hârtiile prin care renunţau de bună voie şi nesiliţi de nimeni mai întâi la eu, apoi la tu, apoi la Dumnezeu.
celor care sunt dar nu se simt vinovaţi să le apară cupa lui cu creier sfărâmat înainte când şi-or servi icrele negre şi dulceaţa de cireşe amare. azi nu se mai citeşte în cafea, se citeşte-n autopsii şi partea cea mai dureroasă nu e ciotul de gheaţă plutind în ocean, ci banchiza cufundată-n adâncuri de care te izbeşti şi mori. şi mai vreau ceva, vreau românia să-şi schimbe ctitorii care te aruncă de pe turle...şi aş înfiinţa o asociaţie a anelor rămase sub ziduri, păsări ce se întorc în ou, se chinuie să reîncapă sub coajă, cu tot cu pui, cu tot cu nodulii de viaţă, cu lăstari, cu embrioni...