*venus flytrap

dacă buzele tale s-ar desprinde de ale mele ai înghiţi apă
sărută-mă desculţ, furând minciunilor tocul sau bareta, să n-ajungă departe
umăr sărut fluture tatuaj lalea sân sărut nou încheieturi hartă morse
ascultă scoicile cum povestesc
pierzi când câştigi
vinovăţia
asul din mânecă e-un bilet de tramvai
în mine gonguri tibetane
dincoace de cortină o femeie cărţi scaune goale
plasa ciorapului nadă la peşti fard violent
un contur de buze răsfrânt peste convenienţe
din decolteu ies aburi din gânduri ies aburi din mine un flash sophia loren
n-am nicio şansă să ajung spre tine
să picure
nectar
înlăuntrurile mele n-au iarbă dar miros a prăpastie
dacă ne-ar filma cineva când facem dragoste
n-ar vedea două fiinţe, ci două
forme
sfidând gravitaţia
un singur ţesut divizându-se mitotic şi
mă trezesc nerecunoscându-mi obrajii sunt
un piton uriaş
care şi-a devorat prada
te simt înlăuntru ca un fetus bengal cu mâinile la piept încruciate
aud cum visezi
am făcut mai mult decât dragoste
port urma dinţilor pe coapse ca o amuletă
părul meu captiv în palma ta
noi doi suntem o piruetă bielsmann
noi doi ne-am născut
în zodia Venus Flytrap

*u gâ ji-uri

anul trecut am vizitat mănăstirea argeşului şi mi s-a părut frumoasă dar pentru ea n-aş fi aruncat un om de pe turle. şi dacă ar fi ridicat o altă biserică mai frumoasă, ce era rău? un foişor şi o biserică să coste o viaţă de om, cam scump plătesc artiştii la noi. dacă era o miză precum taj mahalul şi nici atunci...la noi oamenii se îngroapă de vii între ziduri, artiştii se sinucid...se cunoaşte că e foarte aproape elada cu mitul lui icar, mitul păsării cu aripile arse prăbuşindu-se-n mare. la începutul săptămânii s-a sinucis dan claudiu vornicelu, un mare violonist român. la 37 de ani era un simplu asistent universitar, muritor de foame în 2010. n-a suportat ideea ca iubita sa să plece în america pentru o viaţă mai echilibrată financiar. la 37 de ani să fii un simplu asistent când tu eşti o certă valoare e revoltător. el n-a murit doar pentru despărţirea de femeia iubită, ci a protestat împotriva unui sistem care l-a distrus. a început să studieze vioara la 4 ani, a întruchipat imaginea lui enescu_copil în filmul dedicat acestui titan care şi el încă mai aşteaptă să fie descoperit de fraţii lui români. a luat numeroase premii pentru interpretare fiind un violonist de excepţie, un om cu o calitate umană cum rar găseşti. era ţinut sub oboroacă aşa cum facem noi cu lumina. să nu se vadă, să nu ştim, să nu auzim. îţi vine să dai cu barda în spatele pitici lor de lemn care zâmbesc şi-şi scuipă în sân: a mai murit un cretin. nu se vor simţi vinovaţi că l-au plătit mizerabil, nu-i va mustra conştiinţa că la blazonul lui profesional trebuia să aibă gradul de profesor. era tânăr-au gândit ei- avea timp să aştepte, să aibă părul alb, faţa ridată, nervii întinşi... se înmulţeşte alarmant numărul celor care se aruncă de pe turle. românia e o ţară meschină, un spaţiu în care te sufoci încă sub coajă. aici e greu să-ţi depăşeşti stadiul de fetus. e greu să spargi coaja. e greu să creşti. să devii. şi, dacă-ţi mai rămâne timp într-o viaţă de sacrificiu, să mai şi trăieşti dezvăţându-te de reflexul lui pavlov de a linge mâna celui care îţi aruncă un os şi de a saliva în ideea unei vieţi decente. îţi vine să pleci trântind uşa, îţi vine să vomiţi când priveşti înapoi. îţi vine să te izbeşti cu capul de perete numai că-n loc de coarne ai două tufe mari de trandafiri şi capul tău sfărmat arată precum degetul cu care semnau analfabeţii hârtiile prin care renunţau de bună voie şi nesiliţi de nimeni mai întâi la eu, apoi la tu, apoi la Dumnezeu.
celor care sunt dar nu se simt vinovaţi să le apară cupa lui cu creier sfărâmat înainte când şi-or servi icrele negre şi dulceaţa de cireşe amare. azi nu se mai citeşte în cafea, se citeşte-n autopsii şi partea cea mai dureroasă nu e ciotul de gheaţă plutind în ocean, ci banchiza cufundată-n adâncuri de care te izbeşti şi mori. şi mai vreau ceva, vreau românia să-şi schimbe ctitorii care te aruncă de pe turle...şi aş înfiinţa o asociaţie a anelor rămase sub ziduri, păsări ce se întorc în ou, se chinuie să reîncapă sub coajă, cu tot cu pui, cu tot cu nodulii de viaţă, cu lăstari, cu embrioni...

*blue moon

blue moon, acrilic pe pânză, 16 iunie 2010, kelaro

*pânza de păianjen

pânza de păianjen, tuş, kelaro 16 iunie 2010

scene de luptă. pânza de păianjen, tuş, kelaro 2010

*modigli'ana

şi-n ultima clipă-mi dau seama că te-aş fi iubit oricum

în orice secol te-aş fi întâlnit pe un peron în tren la fereastră las

o masă stingheră

o clipă o clipă mai mult

puteai fi orice / soldat într-o garnizoană romană / cruciat / hoţ de buzunare

marchiz copil din flori nebun beţiv

înconjurat de femei

nu mi-e teamă de mâinile care te-au atins, nici de cele care te vor umbri.

iert tot. înţeleg totul.

doar în mine nu pot ierta nimic

sunt o fiinţă impură / am o sete care-mi roade din linişte

care-mi aduce aminte cât valorez

tuberculi de boală

tumori_orhidee tu mori eu învii eu îmi vii

te-aş fi iubit indiferent de culoarea pielii de vârstă de anotimp

ceva

doar

din tine-mi trezeşte ferigile

de sub frunzele moarte a

triangle timpul respiră te-nvelesc în evangheliile mele

moartea

să nu te găsească

sunt cufărul-n care ţeşi un gherghef

trupul meu a strigat alef

nu mai eram femeie, eram bărbat, iar tu nu mai erai bărbat, ci femeie

în braţele mele ţipăt

leagăn

roşu

mătase

erai eu şi

imperfectul nu mai e un timp mundan

dinţii / un sigiliu de ceară fierbinte

o să te-nvelesc într-un cort de piei

intră în mine cum ai săpa după apă eu sunt pământul pe care-l sapi

eu sunt şi mâna ta dreaptă şi femeia care-şi lasă greu braţele în jurul gâtului

şi ai sentimentul unei căderi

eşti un cal ce traversează un fluviu înnebunit de valuri

cobor poduri suspendate să intri

ochiul meu adulmecând perne arabe

grefe uleiuri geamătul ca un colţ de lună erect

carne boţită

păsări în propriul gălbenuş

cercuri

hălci

dintr-un solz de sticlă

ninge cu sânge

vine o zi

când ne întâlnim cu noi înşine între şinele unui tren

vreau să-ţi vindec rănile de care nu-mi vei povesti niciodată

tablouri ce devin icoane,

cărbune încins al stomacului-ndoiala-şi pierde din duritate

oasele tale fosforescente / un candelabru de dale chihuly

*fratele meu, omul

*fratele meu, omul

*primul meu sari

sari kelaro, voal pictat manual, broderie din mătase şi mărgele, 2010

*design kelaro

*my art

*fluturele

*pe umbra mea o cheamă joline

*postcards to a friend

noi peste zece ani la o masă, încercând să şlefuiesc în tine

ceva ce mi se părea sacru

dându-mi peste mână spre amuzamentul general

pisica regelui scheletică arătare a unei femei cândva frumoase

m-aş îmbolnăvi nu aş mai crede în tine

ţi-aş pune premiile în braţe, aroganţa şi restul

aş unge uşa cu urletul meu,ochiul tău, cu otrava stoarsă din mine.

plec. fă la fel. Eu caut o singură specie de oameni

foarte rară

o specie cu un singur exemplar

rarissim

o cale de dispariţie din insectar

mai am atât de puţin timp să o caut să

pot trăi lângă ea cu ea prin ea doar pentru ea

noaptea când unii oameni devin tigri alţii pietre eu devin

un fluture desculţ printre fulgi

priveşte atent anotimpul ăsta înşelător,nu e vară

demult nu mai e vară

o să devii un mare orator te vor urma orbite mulţimile de

şobolani de viespi o să mă sting încet

graffitti într-o staţie de metrou

plec o vreme

dezleagă mintea mea de mintea ta

rupe hărţile mentale în care ne întâlneam şi răsfoiam stele

doar tristeţea ne uneşte, e transmisibilă ca o boală venerică

îmi creşte peste mâini un fel de botniţă

drumul pe care veneai îşi pierde conturul

spălat de ploaie

*Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Paul Gorban [Paul Gorban ]

2010-06-09 | |

Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline”, apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debutul a autoarei are în centru ca punct tematic umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii”. Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun prin programele editoriale autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce da titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline”: „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre”.
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor”, o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab”, o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă”: „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta”.
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă”: „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina”. În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim”, structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat oviaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii”.

and nothing else matters…



tajmahaluri

Plouă metallic în geamul maşinii, nu mai am vârstă nici pe tine nu ştiu dacă te-am avut vreodată, cine din cine se naşte nu mai contează

rimelul întărit pe gene e pământ te trage să-i răscoleşti măruntaiele, să spele pâcla din gânduri, fixezi un punct din care porneşti un raliu cu tine însuţi un teritoriu minat, te joci cu moartea până când o scoli din somn, o legi la ochi şi o învârţi prin cameră să te prindă

râsul are o culoare neobişnuită, în odaie greieri copii praful din podeaua de lut îşi ridică aburii, pelicule alb negru creierul intră-n sevraj

Moartea s-a enervat se hrăneşte cu peşteri, îi şuieri în urechi şi fugi dar uşile deschise nu înseamn-o salvare, lume'a devenit un culoar îngust, oricât ai fugi te urmează dezlănţuită, şi-a scos topoarele şi tropotul fierbinte al paşilor ei te intimidează, zâmbetul ţi-a rămas captiv într-o cuşcă, arunci în spate un cremene dar nu răsare nicio pădure, nici din piepteni nu se ridică un munte nici din tine nu ţâşnesc armăsarii

Culoarul în care te afunzi e o venă spartă, picură iar mirosul îi aspreşte nările, te întrebi de ce-i place să te adulmece să te înghită cu mâinile ei constrictoare, îţi faci un calcul dacă nu e mai bine să o înfrunţi, să porneşti în sens invers s-o traversezi precum umbrele prin ziduri

îţi încordezi muşchii aşteptând pumnalul să se înfingă şi o priveşti adânc în ochi…moarte, tu nu ştii să te joci…văd hologramele embrionilor pe care-i purta mama când a ales să mă nască…stăteai în leagănul încă necioplit şi vegheai răscrucile, să numeri troiţele care duc spre mine.

Nu ţi-am scris nicio scrisoare, niciodată, drumul pe care calc nu e al tău, îmi scutur tălpile ca şi cum aş păşi într-o ţară sfântă…aş vrea să răsară din pământ uriaşii să lupte cu tine, să te rostogolească în iarbă…o iarbă tăioasă…să-ţi taie capul şi să-l otrăvească dar o să-ţi înmulţeşti căpăţânile la primăvară

simţi ce simt eu când mă uit în oglindă şi ştiu că a început numărătoarea inversă? …te-a cuprins vreodată disperarea? te-au atras vreodată prăpăstiile de parcă-n vidul lor verde ar fi captivă nemurirea? ţi-ai desfăcut vreodată panglicile din păr lăsându-l în vânt? Ai mâncat turte cu zahăr?

Te-aş privi drept în coarnele ochilor…să-ţi aduci aminte de mine…să-ţi doreşti să mă învii ca să mă poţi prinde iar…

o să-mi sfârteci trupul cu colţii o să-mi iei sufletul ca pe o rochie vulturilor să-l poarte o vreme deasupra stâncilor apoi să-i dea drumul şi dacă o să se agaţe de plasele pescarilor, îngerii o să-l ducă unde numele tău e înrămat în legendă, dacă nu, o să mă-nhame la galeră pământul

numele meu învelit într-o pânză, cum înveleşti armele unui luptător de elită…cuţitul de vânătoare, gloanţele, mănuşile din piele de căprioară, insignele, o cruce de argint…le vor pune-ntr-un sipet

te multiplici c-o viteză pe care n-o pot descrie…mă-ntreb de ce pădurile sunt atât de laşe încât nu vor să m-ascundă…îşi ţin mâinile-mpreunate şi ochii-nchişi…n-aud cum inima mea caută un înveliş sub scoarţele lor… aş vrea s-o ascund la rădăcina unui brad

ia-mi tot dar inima să rămână acolo vie…ca un copil salvat din burta mamei…râd…copacii s-au sfârşit şi nu-mi rămâne decât să-mi arunc inima-n apă…or s-o mănânce peştii or tinerii or s-o prindă şi or s-o crească-n pielea celor ce-i vor naşte

îmi scot inima şi o privesc…fireturile ei azaleiforme, un con de catifea roşie…un degetar cu zale de mătase, adus din orienturi …pandantive ca o copertă de evanghelie…abia acum mă întreb…a mai purtat cineva inima asta? un fagure plin cu fluturi, filigranurile ei mă copleşesc

moartea m-a ajuns…priveşte uimită frumuseţea aceea de inimă … din cupa ei se prelinge un mir … inima mea e un talger cu icre negre … moartea îngenuchiază în faţa mea neîndrăznind s-o atingă… mâinile ei se transformă într-o pernă suspendată se leagănă deşi n-aud niciun cântec …aşez cu grijă o coroană
se rarefiază limpezimea contururilor…mă gândesc la cea mai frumoasă imagine pe care am întâlnit-o pe pământ…nicio durere…niciun spin…răsăritul în ograda bunicilor…satul înconjurat de dealuri şi soarele… un disc roşu înmuiat în ceaiul de iasomie al dimineţii…petecul de zăpadă din livadă…şi inima mea ca o gogoaşă din care îşi va hrăni mătasea un vierme