somnul e o cădere într-un puţ părăsit...un tunel...o trahee cu hieroglife

cel mai aproape am fost de el în vis,
reuşisem să-i îmblânzesc fugile, algele,
cu fiecare minut mai aproape de somn păşeam
dintr-un tablou într-altul, dintr-o ramă în alta,
ne descălţam de rame dintr-un tablou în altul,
vârful somnului ne prindea pe o pajişte cu maci
vântul atingând cu buzele ca un nai protuberanţele ierbii
aveam sentimentul că le aspiră cu suflarea lui
în golul din care au venit şi lăsa o urmă de mătase, de poveste...

te priveam cu disperare, luându-mi rămas bun
de parcă ai fi intrat şi tu în rotocoalele de la marginea pământului
oameni, case şi oraşe pe rafturile unui trunchi de baobab

îmi mai dădeau timp să te privesc, ştiau că-mi place mult asta
mâna ta, o scoică sub mâna mea. fusesem oamenii cu arcuri
care trăseseră cândva unul împotriva celuilalt şi se iubiseră
pentru că otrava cu care încercaseră să se apere îi lăsase în viaţă
speriaţi tulburi şi inconştienţi, cu genunchii tremurând

n-am vrut să recunoaştem că iubim
puteam alege dacă vom muşca din mărul fals sau cel adevărat
vom fi judecaţi pentru faptele noastre
de câte ori ai iubit în lumea aceasta? dac-ar fi să numere îngerii,
ar fi mult? ar fi puţin?

visul acesta e irepetabil...niciodată nu te voi mai iubi la fel
se toceşte totul...dar visul acesta e ştanţat într-o manufacturărie germană
litografind încleştarea dintre un unicorn şi un rac
şi doar acum, dacă-mi lipesc urechea de spatele tău aud marea
spatele tău e o cochilie de melc

aş vrea să-ţi sărut lăuntrurile...
plămânii tăi sunt aripile mele de înger...o fată cu umbrelă albă în ploaie...
îţi mângâi încet pereţii...sunt înăuntrul şi în afara ta, sunt peste tot...
ca o chemare ...ca o şoaptă uitată în iarbă...într-un vis fără ramă...

somnul e o cădere într-un puţ părăsit...un tunel...o trahee cu hieroglife...
şi imaginea ta ca un fascicul de lumină, un semnal dureros
după un accident în care încerci să-ţi recapeţi memoria...
tu...o particulă decupată dintr-un timp fără dată...la început o inscripţie
pe piatră...un semn...o miniatură domestică pe marginea unui manuscris
pierdut...ai purtat armuri...chipul tău cufundat în somnul unui castel ...
cu fiecare secol ai venit spre mine ca o rază...migrând spre nucleu...
ultima oară te-am văzut venind dinspre nesfârşitele câmpii albastre...
n-am mai putut urî niciodată nordul