Când iubim, ţinem captiv în mintea noastră chipul aproapelui. Doar dacă iubind, suntem iubiţi, dispar lanţurile iar câmpiile devin alizee. De asta, sentimentul iubirii e unul dureros: suntem temnicerii fiinţei pe care o iubim. O hrănim şi folosim forţa ca ea să ni se supună. Cei mai înţelepţi, îşi lasă victimele să plece, le eliberează, cei mai nefericiţi- le ucid şi odată cu ele, puntea spre alte iubiri. Oamenii aceia nu suportă nici peste douăzeci de ani să revadă chipul adorat cândva. Stafia linşată din egoism le reapare obsedant, le bântuie mădularele, le chinuie auzul. E îngeresc să nu dărâmi cetăţile pe care ai vrut să le zideşti în cineva, să nu furi, să nu spinteci, să ai sufletul alb când vorbeşti cu Dumnezeu, să-l ai roşu când îţi iei în braţe viaţa, brun ca o rasă de călugăr când îţi deschizi porţile, eliberând nălucile celor închişi în tine, doar sufletul tău să rămână în prag podind orizonturile, răsăriturile, amurgurile.
Şi totuşi, moartea nu e doar o graniţă imprecisă ca atunci când mergând pe un pod suspendat, aluneci în prăpastie. Între viaţă şi moarte epidermele sunt fine, un fel de plămân ce inspiră şi expiră, un diafragm în tensiune. Venim pe lume cu ochi de înger, totţi pruncii au în scoica pleoapei safire, de fapt albastrul din ochiul noi-născuţilor reflectă ultima imagine din paradis ...
În noaptea aceea pe cer erau atâtea stele, coborâseră şi roiau în jurul meu ca nişte gâze. Ţârâiau şi mă pişcau sub cămaşă, cerul devenise o mare slobozind un peşte uriaş precum cel care-l înghiţise pe Iona, solzii îi străluceau în răstimpuri iar aerul mirosea a fugă, părea cărarea ivită după ce Moise a lovit cu toiagul în apă şi s-au despicat în două valurile. Şi Dumnezeu a lovit cu toiagul şi apele s-au despărţit lăsând între ele aerul ca o cărare pe care primii oameni aveau să coboare încet din rai.
Nu reţin cea mai importantă dată a vieţii mele: ziua şi anul în care voi muri, cum aş putea reţine alte istorii?
Moartea e un dar, la fel de preţios precum viaţa
Moartea e o altă viaţă, mai presus de aceasta, e sora mai mică sau mai mare a vieţii
Moartea e sora ei geamănă
Pelicula dintre viaţă şi moarte bolboroseşte întruna ca un vulcan sub apă
Suntem oaspeţi în propriile case.
Mult timp mi-am dorit să plec. Moartea tatei a fost un semn cu care am crestat pământul.
Aici odihnesc ai mei. Aici pentru totdeauna va însemna acasă.
Fii blând cu propria-ţi moarte, e ultimul oaspete şi, chiar de va sosi dimineaţă, pregăteşte-te de Cină.
Viaţa după moartea cuiva drag are ceva din miracolul cozii tăiate de şopârlă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu