omul e o Indie

,moartea tatei nu seamănă cu nicio moarte cunoscută...nu s-au scuturat florile, nici poarta nu a scărţâit, nici geamul nu s-a spart să intre gerul, nu s-au stins luminile în cămara unde ne aflam, nici uşile nu s-au trântit de la sine. Încerc să reconstitui ultimele zile, să le înşir ca pe nişte boabe de metanie, bucăţi de posmag din care mă voi hrăni mult timp de acum înainte. E ca şi cum ai alerga pe străzile unui oraş cu stampe foarte înalte şi unde eşti tu e frig şi întuneric, nicio poartă deschisă, doar sus, lumini strâmbe prin geamuri difuze (...),pântecul femeii în luna de pârg e un glob pământesc în miniatură

,tata a păşit pe un drum pe care nu-l cunosc, nu o să-l înţeleg niciodată
,am intrat în familia copiilor orfani de un părinte. Ar fi absurd să nu existe raiul, agonia e cordonul ombilical între cele două lumi, ştiu că nu ştiu nimic sau nimic suficient încât întrebările mele să tacă. Mi-aş turna sare pe răni, va trebui să învăţ alte căi de a vorbi cu tata. Dacă nici moartea nu ne poate mişca, nimic nu ne mai schimbă. Suntem iremediabili. Moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte... e ca şi cum ai juca ,,ţară, ţară vrem ostaşi’’ iar unul ar fi luat ostatec dincolo. A muri e frustrant, e şocant, e indescriptibil. Orele îşi varsă crinolina printre maşini şi claxoane, ţipetele pruncilor în leagăn au ceva din larma unui clopot. Aş vrea să scriu simplu ca tata să poată citi şi citind, să poată înţelege: n-am fost acolo când munţii s-au cufundat, n-am fost acolo când genele lui s-au închis pentru totdeauna, n-am înţeles că va muri, nici cum se căsca hăul să-l înghită, buzele lui arse de febră, cum paginile trupului s-au topit unele într-altele, până la celuloză. N-am fost acolo să văd şi ceva din mine se îndoieşte precum Toma de moarte – e mai crudă decât mărul verde, e mai puhavă decât mărul veşted. O fărâmă cu unt de înţelepciune e viaţa, o nucă de veveriţă e viaţa. Acum ţes covoare de iută, covoare aspre în care să doarmă tata. De ce trebuie să ne mănânce viemii? Pe viermi, întunericul să-i mănânce! Şi pe-ntuneric, Lumina! Caut prin casă camera tatei şi-mi dau seama că-n camera ceea mai era o cameră: era tata. De atunci pentru mine, locurile unde se odihnesc blajinii sunt o livadă. Pământul e un fagure, plin de coconii celor ce-au fost...

,moartea tatei nu seamănă cu nicio altă moarte. E indefinibilă. Pentru prima oară simt nevoia să îmbrăţişez pe toţi dragii şi urii, să fim o coroană de mâini, moartea să nu smulgă nicio verigă, să-i sărut cu patimă a răsărit tuns de apusuri. Sunt o cămilă cu limba căzută-n nisip, nu are rost să mai sap, nu voi mai da de nicio clepsidră. Nu sţiu exact nici măcar ora la care a plecat, ştiu doar că m-am ascuns după alţii, s-aud ultima vestea, să mi se repete de o mie de ori, să nu cred, să nu cred, să nu cred. Pentru buzele lui arse de febră o să zidesc o fântână. Omul e o Indie, o adevărată perlă a coroanei.

Aceste rânduri nu ştiu nici măcar dacă ar putea fi adunate într-un omagiu celui care mi-a dat viaţă. Sunt un semn. Un epitaf pe o rană diabetică, pe o rană ce nu se va închide niciodată. Nu-ţi cer să mă înţelegi. Nu ai cum. Urlăm, dar fiecare într-o altă limbă. Suferim aşa cum ne naştem şi vom muri: singuri. Unic. Irepetabil. E posibil să înţelegi când cineva drag îţi va fi în agonie sau, dacă nici atunci, pur şi simplu, tu şi eu venim din lumi diferite. Ce fac ?
Spumuiesc peşterile după un strop de lumină, licuricesc tavanul lor ca un reflector spre o scenă. Joc pentru oamenii_din_peşteră, care n-au perceput şi n-au văzut vreodată lumina. Învăţ întunericul să se întunericească mai bine. Lucrez undeva la douăzeci de mii de leghe sub mări. Îmi rod caşcavalul în două cu otravă. N-ai priceput? Spăl morţii cei morţi dinainte de naştere. M-am lecuit de visele în care copil credeam că o să scald lumina-ntre nuferi. Nici acum? O să-ţi spun, deşi mi-e ruşine pentru singurătatea cu care l-am condus pe ultimul drum pe tata. Vin din lumea celor care dezgustă cuvântul: sunt artist.
Da, transform oamenii de zăpadă, le scobesc orbitele până la-nroşire, sunt sticlarul ochilor_de_Oedip. Înot într-un loc unde nu se întâmplă nimic, unde nu se naşte şi nu moare nimeni sau...doar unii se nasc şi doar unii mor.

La moartea tatei, am fost atât de singură-n artă! Niciun prieten, niciun aproape, niciun meşter, niciun ucenic! Am fost atât de singură încât mi-am sfărâmat propriul nume în litere şi fiecare literă am sculptat-o după chipul şi asemănarea noastră iar în mâinile fiecăreia am aprins un foc.
Voi dărui tatei cărţi căci oameni nu i-am putut aduce în preajmă.
E mai bine aşa... deşi în clipa aceea aş fi vrut să tai o pădure şi să-mbrac arborii în straie de om, precum odinioară strategii soldaţii lor, de lemn. Când oamenii se apropie şi energia lor adevărată intră în raza energiei mele, simt leziuni pe inimă, în piele, porţiuni de umbră apăsătoare, resimt efortul pe care-l face inima să devină mai mică, sensibilitatea tumefiată de ele.
Povestea mea e simplă: la început am fost sclav, apoi am devenit ucenic, un ucenic sărac şi necunoscut, stingher. Acum sunt calfă. De fapt, sunt ucenicul unui maestru nevăzut. Nu cerşesc milă. Oamenii îţi dau nojiţe sparte de nucă şi-ţi spun că e anafura cu care se satură îngerii. Îndeasă gura inimii mele cu deşert. Le mulţumesc pentru asta, din boabele acelea voi ridica un templu în care sufletul meu îşi va toarce fuioare pentru candelă sau clepsidră. Pentru ei, nu exist. Mă vor îngropa-n tăcere cu pietre, strângând din dinţi, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic. Îmi storc inima de puroi ca o bubă.
Ce misiunea mi-au dat? Să dau foc oamenilor de zăpadă dar nu încât să scandalizez pe cineva, ci discret. Întâi trebuie să alungi sufletul omului de zăpadă apoi să te strecori înăuntrul lui ca într-un iglu şi să aprinzi un foc având grija cupolelor de sticlă. Să arzi pe rug oamenii de zăpadă dar să nu le spargi vitraliile, să nu curgă murano-ul din ei.
Despre tata ? Nu-mi rămâne decât să vorbesc ca despre o cutie cu diamante ce se vor subţia încet sub spuzitura piezişă a unui ochi de ferigă.’’