ţin în mâini scalpul celui care credeam că mi-e prieten. l-am crestat precum apaşii ...

cândva tarkovski spunea că s-ar schimba pământul
dac-am uda în fiecare zi un pom uscat până i-ar da frunzele...
toiagul îngropat în pământ ca un buzdugan n-ar mai fi steril. cu oamenii nu e la fel.
am pierdut un prieten,
rămas pe un câmp de bătălie incongruent cu zborul.
nu l-am părăsit pentru că nu putea lupta alături de mine,
ci pentru un paloş înfipt în spate, un cuvânt...

voi picta un fluture în locul eşarfei
cu care ar fi trebuit să-mi iau rămas bun,
un fluture ca o troiţă pe dealuri,
ca o bornă la intrarea într-un câmp de corridă
unde sentimentele sunt configurate magnetic.

ascult evanescence si pictez,
eolienele kitaronelor mi se-nfing în creier,
corzile lor îmi scormonesc trupul ca un plug.
întrevăd ramificaţiile aripilor.
îmi taie carnea fâşii,
mi-o ară şi sârmele lor ghimpate mă străbat
dintr-un capăt în celălalt al corpului
braţele-mi se multiplică ca o statuie budhistă.

văd holograma fluturelui
desprinzându-se din epiderma înroşită de sunetul heavy
...sunt stranii oamenii...
povestesc despre lucruri care ar trebui să tacă...
două femei care vorbesc nu sunt lesbiene,
nici dacă o femeie vorbeşte cu un bărbat...
nu a plecat la agăţat ...nu i se pune pata pe el...
aceste cuvinte stârnesc în mine o revoltă cumplită...
păcat că nu mai sunt săbii, că nu mai sunt dueluri ...
că nu mai vorbim despre onoare
mă simt ca un cearşaf pătat de pierderea inocenţei...

mai bine într-un cuib de fluturi decât printre ei...
culorile lor nu mint, trăiesc prea puţin ca să mintă...

dacă o să-i priveşti atent,
nu sunt altceva decât nuiele de salcie-nvelite
într-o hlamidă de catifea şi un veşmânt de mătase...
sunt plămânii unui hrist străveziu
dar nu de sticlă.

o să-mi croiesc un guler regal din fluturul abia pictat,
un guler din şcoala flamandă ...

aş da o nouă denumire fluturelui cap_de_mort,
i-aş pune pe umăr o lance
şi l-aş face cavaler al ordinului eclipsa de soare.

nu-mi rămâne decât să târâi ce-a mai rămas din
cel care credeam că mi-e prieten, ca pe-o păpuşă stricată
undeva la o fereastră cu gratii.
privim cum ziua se descompune în optimi apoi în pătrimi
în doimi...în none...