Cântecul penelopelor ai căror ulysses prizonieri sunt în împărăţia lui Hades

Întind cuvintele spre tine ca nişte mâini, stalagmite căutând firul netors al unui sărut, /
le distribui într-o pădure defrişată de fenomenul tungusk, degetele noastre împrăştiate pe covor - piese de şah, grupate într-un miriapod uriaş, mâna ta are formă de aripă, în acvariul palmei mele înoată peşti / ca şi cum un iluzionist le-ar împreuna printr-un tub optic, joben din care ies iepuri izbindu-se-n timpane.
Pe un pat de spital, punem într-o desagă / cuvintele albe, în alta, pe cele negre. Cuvinte cangrenate sângerând de germenii altei lumi.
Pronunţă-mi numele ca un strigăt de lebădă! /Spune-mi, iubite, în clipa asta suntem vii sau am murit demult, fără să ştim?
În noi s-au terminat războaiele? E pace? E pace pe drumul spre tine? eşti drumul spre Emaus, /spre Eleusis? Buddha Bar? / Moartea poate dansa, să-i dăm o eşarfă de lună! Genele ei ca nişte rădăcini de copac horcăie scrijelind întunericul, o pisanie învelită în cergă, / de undeva ape cer un ţest de aghiazmă.
Cuvinte dezbrobodite, cuvinte deshumate, / cuvinte fără-nceput şi sfârşit, / Cuvinte fugite din leagăn, cuvinte oarbe. Unde locuim noi, iubite? În mine? În tine? Niciunde? trupurile noastre închise în colivie lasă spiritului o dâră de fum.

Iubim când nu mai ieşim înaintea aproapelui să-i prindem gândul într-o plasă de fluturi, / îl lăsăm să ne fulguie încet, a cuvânt...